Principală » 2018 » Aprilie » 23 » COMPETENŢELE ŞI ROLUL LOR ÎN FORMAREA TINERILOR
18.05.58
COMPETENŢELE ŞI ROLUL LOR ÎN FORMAREA TINERILOR

Se vorbeşte din ce în ce mai des de competenţe, învăţământul având în centrul atenţiei formarea acestor competenţe. În ciuda acestui fapt, sistemul actual de învăţământ nu reuşeşte să formeze aceste competenţe la un nivel optim la tineri.

Prin definiţie, COMPETENŢA este un ansamblu, un sistem integrat de CUNOŞTINŢE, CAPACITĂŢI, DEPRINDERI şi ATITUDINI dobîndite de elev prin învăţare şi mobilizate în contexte specifice de realizare, adaptate vârstei elevului şi nivelului cognitiv al acestuia, în vederea rezolvării unor probleme cu care acesta se poate confrunta în viaţa reală.

CUNOŞTINŢE ⇒FUNCŢIONALITATE ⇒CONŞTIENTIZARE ⇒APLICABILITATE ⇒COMPORTAMENT / ATITUDINE = COMPETENŢĂ

Formele competenţelor în procesul educaţional sunt: subcompetenţe, competenţe transversale, competenţe specifice şi competenţe transdisciplinare.

Subcompetenţele se definesc ca precondiţii pentru formarea competenţelor transdisciplinare şi a celor specifice; Ele reprezintă etapa incipientă în formarea competenţelor transdisciplinare. Au un rol esenţial în procesul formării acestor competenţe, cu alte cuvinte, asigură suportul, componentă cu componentă, pe care se construieşte o competenţă. Pentru a înţelege mai bine voi exemplifica pentru competenţa de a se exprima prin desen şi culoare, copilul trebuie să aibă formată capacitatea de a manipula obiectele, de a ţine culorile, de a alege culorile, de a cuprinde întreaga imagine ce trebuie colorată în câmpul vizual printr-o poziţie lejeră pe scaun, de a cunoaşte combinările culorilor, de a desena, de a cunoaşte mediul etc. Toate acestea vin şi compun o subcompetenţă, care prin exerciţiu susţinut va conduce la formarea unei competenţe transversale (competenţă de bază) şi / sau o competenţă specifică.

Foarte multe activităţi destinate copilului mic, preşcolarului şi chiar şcolarului mic sunt eliminate de adulţi (părinţi, bunici, personalul din cadrul creşelor şi grădiniţelor), de fraţii şi surorile mai mari ai respectivilor copii, din dorinţa de a-l ocroti şi ajuta pe micuţ, sau datorită lipsei de timp a adultului, întrucât copilului preşclar i-ar lua mai mult timp pentru respectivele activităţi (îmbrăcatul, dezbrăcarea hăinuţelor, încălţatul, legarea la şireturi, închidere nasturilor, a fermoarelor, mâncatul, strângerea mesei, strângerea jucăriilor, aranjarea meselor festive, decorarea camerei şi multe altele.). De fapt, printr-o astfel de atitudine a adultului, se suprimă formarea unei serii largi de capacităţi, deprinderi şi atitudini bazale necesare în această etapă de viaţă ce conduc la formarea competenţelor bazale necesare în alte etape din evoluţia dezvoltării copilului. Fiecare sarcină realizată de copilul mic, preşcolar sau şcolarul mic este trăită cu o intensitate la fel de mare ca o realizare (un examen, o notă maximă la o teză etc.) a unui preadolescent şi adolescent, sau a unei realizări mari a unui adult prin care îi sunt recunoscute măiestria şi ingeniozitatea. Intensitatea trăirilor se face prin raportare la experienţa individului şi la semnificaţia sarcinilor pentru individ. Experienţa copilului mic, a preşcolarului şi a şcolarului mic este foarte mică iar semnificaţia sarcinilor este direcţionată de adult şi însuşită de copil prin copierea adultului. Prin diminuarea acestor trăiri, încă de la cele mai fragede vârste, copilul pleacă în viaţă „orb, surd, şi mut”, competenţele bazale fiind „mutilate” şi foarte fragile. Trăirile generate de reuşitele fiecărui copil cât şi de nereuşitele acestuia au un mare rol în formarea structurilor motivaţionale ale acestuia (resortul necesar pentru declanşarea structurilor de personalitate: EU POT, EU FAC, EU AM, EU ŞTIU, EU VREAU). Copilul încă de la naştere, genetic programat, are nevoia de a deveni treptat cât mai independent faţă de părinte, faţă de adult. Copilul mic, treptat, îşi diminuează dependenţa faţă de adult de exemplu atunci când trebuie să-şi menţină echilibrul când merge, când vrea să manipuleze cu mâinile anumite obiecte mari sau mai grele etc. Copilul mic formându-şi deprinderea de mers, urcat şi coborât scările, de manipulat obiectele fără ajutorul adultului îşi capătă independenţa necesară şi totodată capătă încrederea că poate să facă. Mulţi părinţi se întreabă de ce copilul lor nu are formate anumite abilităţi, deprinderi cum are un alt copil, dar nu se întreabă ca părinte, dacă i-a creat aceleaşi condiţii necesare formării respectivelor abilităţi şi deprinderi. O „nevoie” poate fi satisfăcută în măsura în care există o anumită „competenţă” care să asigure satisfacerea respectivei nevoi.

Competenţe cheie-transversale. Acestea sunt competenţele cu care trebuie înzestraţi toţi elevii din învăţămîntul preuniversitar. Ele reprezintă „un pachet transferabil şi multifuncţional de cunoştinţe, capacităţi, deprinderi şi atitudini, de care au nevoie toţi indivizii pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru incluziune socială şi inserţie profesională”. Aceste competenţe au cel mai înalt grad de generalitate, ele se definesc pe toată durata şcolarităţii şi se formează prin toate disciplinele de învăţămînt. Disciplinele de studiu au un diferit nivel de influenţă asupra formării competenţelor, dar fiecare dintre ele îşi aduce aportul în acest proces. Experienţa proprie joacă un rol decisiv în formarea competenelor, experienţa se realizează în toată perioada de formare a copiilor şi tinerilor prin EXERCIŢIU. Subliniez acest fapt, întrucât în învăţământul românesc, exerciţiul se păstrează în general în învăţământul primar, în unele unităţi şcolare se extinde şi în învăţământul gimnazial dar de cele mai multe ori incomplet. Exerciţiul este foarte precar la nivelul învăţământului liceal, părinţii asigurând exerciţiul prin meditaţii la anumite materii, considerate importante sau materii de examen. Lipsa exerciţiului nu face posibilă formarea unor competenţelor de bază (competenţelor transversale) iar alte competenţe transversale se formează mod deficitar.

În România, prin mass-media, au început să apară jurnalişti, politicieni şi chiar „specialişti” care să facă aprecieri asupra materiilor (cât de utile sau inutile sunt pentru inserţia socioprofesională a tinerilor, cât de generale sau cât de complexe sunt manualele, cît de deficitare sunt programele şcolare etc.), aprecieri asupra programului de lucru al copiilor (cât de încărcat, cât de lung etc.), aprecieri asupra mijloacelor de învăţământ (cât de învechite, cât de limitate, cât de sărace etc.), aprecieri asupra personalului specializat (cât de slab pregătite sunt cadrele didactice dând exemple cu privire la rezultatele examenelor de titularizare etc.) şi în general aceste aprecieri sunt făcute fără să ia în considerare politicile publice educaţionale, asigurate întodeauna de structura politică din România. Singurii care ar trebui să facă aprecieri asupra sistemului din învăţământ din punct de vedere metodologic, nu sunt nici jurnaliştii, nici politicienii şi în niciun caz părinţii, ci doar specialiştii din învăţământ, cadrele didactice cu o experienţă. Când în România se va înţelege că singurii specialişti în educaţie sunt doar cadrele didactice, cum în medicină sunt medicii, în problemele juridice sunt avocaţii, juriştii şi notarii, în construcţii sunt inginerii constructori ş.a.m.d., iar componenta metodologică este realizată doar de către aceştia, abia atunci vom putea să facem aprecieri corecte asupra sistemului de învăţământ.

Competenţele-cheie sunt achiziţii ale învăţării care permit adaptarea flexibilă şi rapidă a absolventului, permiţându-i să aprofundeze alte domenii în cazul în care pe piaţa muncii există aceste solicitări. Dacă în trecut era suficient scrisul, citititul şi socotitul ca bază a învăţării, acum aceste fundamente nu mai sunt suficiente, căci ritmul dezvoltării sociale, noile tehnologii, economia globalizată (inclusiv situaţia de criză economică) implică dobândirea şi aprofundarea unor abilităţi care până mai ieri interesau doar specialistul unui domeniu şi aş aminiti aici de competenţele verzi. Astăzi, aceste achiziţii trebuie să fie învăţate la nivel de masă de către absolvenţi – atât pentru asigurarea progresului unei societăţi dinamice, dar şi pentru prosperitatea personală (materială şi spirituală). Competenţele-cheie sunt combinaţii de cunoştinţe, deprinderi şi atitudini adecvate contextului social. Aceste achiziţii o dată dobândite, pot fi transferate în alte situaţii, mai generale, dar care au caracteristicile de bază ale celor în care s-au format. Ele se suprapun şi se intersectează şi practic, elementele componente pot fi reconfigurate în mozaic, fiind traversate de un număr de teme care se aplică transversal: gândire critică, creativitate, rezolvare de probleme, evaluarea riscului, luarea deciziilor, managementul constructiv al emoţiilor.

Competenţa este definită prin cinci caracteristici esenţiale:

1. Mobilizarea unui ansamblu de resurse. Competenţa face apel la mobilizarea unui ansamblu de resurse: cunoştinţe, experienţe, scheme, automatisme etc.

2. Caracterul finalizat. Aceasta constă în faptul că mobilizarea ansamblului de resurse nu se face în mod întîmplător. Competenţa este finalizată: resursele sunt folosite conştient de purtătorul competenţei, ele capătă o „funcţionalitate”.

3. Relaţia cu un ansamblu de situaţii. Această caracteristică ţine de faptul că mobilizarea resurselor are loc în cadrul unui ansamblu de situaţii reale şi în contextul rezolvării unor probleme reale.

4. Caracterul disciplinar. Această caracteristică rezultă din faptul că, deseori, competenţa este definită printr-o categorie de situaţii corespunzătoare unor probleme specifice disciplinei, provenite şi ele direct din exigenţele disciplinei. Fără îndoială, anumite competenţe ce aparţin diferitelor discipline sunt uneori apropiate una de alta fiind mai uşor transferabile.

5. Evaluabilitatea. Competenţa este o mărime evaluabilă, deoarece poate fi măsurată prin calitatea îndeplinirii sarcinii şi prin calitatea rezultatului.

Competenţele bazale (competenţele transversale) se formează, pe tot parcursul învăţământului preuniversitar, cu sprijinul tuturor materiilor cuprinse în programul educaţional şi prin EXERCIŢIU (activitate individuală ce măreşte experienţa fiecărui copil şi tânăr), toate acestea pe fondul unei structuri motivaţionale intrinseci de autoformare şi dezvoltare personală.

Competenţele specifice sau disciplinare se definesc pe obiecte de studiu. Ele sunt derivate din competenţele generale, fiind etape în dobîndirea acestora.

Formarea unei competenţe şcolare este un proces extins în timp, separabil în etape convenţional distincte, cu elemente de trecere comune. Tradiţional aceste etape ţin de:

• achiziţionarea cunoştinţelor fundamentale specifice materiei (eu ştiu);

• transformarea cunoştinţelor fundamentale în cunoştinţe funcţionale (eu ştiu să fac);

• interiorizarea cunoştinţelor / formarea atitudinilor (eu ştiu să fiu);

• exteriorizarea cunoştinţelor (eu ştiu să devin) / această etapă se referă tradiţional la competenţele ştiinţifice care în contextul curriculumului modernizat devin o parte a activităţii şcolare.

Etapele de formare a competenţei şcolare se condiţionează reciproc şi constituie un ciclu continuu pe toată perioada şcolarităţii care, prin utilizarea diferitor metode, forme, mijloace de învăţare, are drept rezultat avansarea performanţei.

În competenţele specifice materiilor, un rol important îl are îmbogăţirea vocabularului, prin formarea conceptelor, acesta jucând un rol esenţial în procesul înţelegerii. Capacitatea de înţelegere este direct proporţională cu stăpânirea şi cunoaşterea limbajului care este asigurat cu ajutorul conceptualizării pe fiecare domeniu al cunoaşterii. Un copil, un tânăr cu vocabular bogat are şi o capacitate de înţelegere foarte ridicată. Vocabularul se îmbogăţeşte prin studirea tuturor materiilor şcolare şi prin asigurarea unui studiu individual biografic pe materiile şcolare (lectura).

Competenţele transdisciplinare au şi ele un grad înalt de generalitate şi complexitate; Ele se definesc şi se formează pe durata unei trepte de învăţământ. Competenţele transdisciplinare au un rol esenţial prin crearea mecanismelor de transfer. Copilul învaţă că anumite principii, funcţii şi modalităţi de rezolvare a anumitor probleme dintr-un domeniu al cunoaşterii pot fi transferate şi la nivelul altor domenii ale cunoaşterii, copilului i se formează în acest mod capacitatea de gândire flexibilă. Capacitatea de înţelegere, imaginaţia şi creativitatea cu ajutorul competenţelor transdisciplinare trece pe o altă treaptă de evoluţie şi de dezvoltare personală.

Contextul social al omenirii mileniului trei, a evidenţiat nevoia formării unei noi competenţe şi anume a competenţei de a învăţa să înveţi. Competenţa a învăţa să înveţi reprezintă abilitatea de a se implica şi de a persevera în învăţare, de a organiza propria învăţare, gestionând eficient timpul şi informaţia, atât individual, cât şi în grup. A învăţa să înveţi presupune implicarea celor care învaţă în construirea cunoaşterii, pornind de la experienţa lor de viaţă şi de la învăţările şi deprinderile anterioare, pentru a fi capabili să aplice cunoştinţele şi capacităţile într-o diversitate de contexte: acasă, la şcoală, la locul de muncă, în educaţie şi propria formare profesională. Totodată, definiţia subliniază că mixtura de capacităţi trebuie să poată fi utilizată în contexte multiple şi diferite de către persoanele care le-au achiziţionat şi prin aceasta, face trimitere la faptul că această competenţă este mai degrabă una generală, decât una legată de o disciplină de studiu specifică. Din perspectiva implicaţiilor curriculare, oricărei competenţe-cheie îi este asociat implicit caracterul transdisciplinar. Fiind o competenţă de tip transversal, a învăţa să înveţi nu poate fi ataşată strict doar unei anumite discipline de studiu din curriculumul pentru învăţământul preuniversitar.

Competenţele transdisciplinare au la bază vocabularul bogat asigurat de conceptualizările specifice pe domeniile cunoaşterii multidisciplinare, acestea asigură transferul dintr-un domeniu al cunoaşterii în alte domenii ale cunoaşterii a principiilor, a funcţionalităţii şi rezolvării de probleme. Competenţele transdisciplinare sunt fondate pe experienţele proprii (exerciţiu individual multidisciplinar) necesare pentru asigurarea conştientizării şi sunt aflate sub influenţa motivaţiei intrinseci de autodevenire, autorealizare. Motivaţia şi încrederea în forţele proprii sunt esenţiale pentru formarea competenţelor.

Bibliografie

1.Costea, O. (coord.). “Metodologia implementării competenţelor cheie în curriculumul aplicat”, Institutul de Stiinţe ale Educaţiei, Bucureşti, 2010.

2. Mândruţ, Octavian; Catană, Luminiţa; Mândruţ, Marilena. Instruirea centrată pe competenţe. Universitatea de Vest “Vasile Goldis” din Arad. Centrul de Didactică si Educaţie Permanentă. Arad, 2012.

3. http://www.ise.ro/a-invata-sa-inveti-in-scoala-dincolo-de-logica-implicita-a-simtului-comun

4. http://www.elearning.ro/platforma-etwinning-si-dezvoltarea-competentelor-cheie-sociale-si-civice-la-elevi

 

Vizualizări: 67 | Adăugat de: mishu_slatculescu | Rating: 0.0/0
Total comentarii : 0
Doar utilizatorii înregistraţi pot adăuga comentarii
[ Înregistrare | Autentificare ]